Metoda Dragnea: cum să stăpânești un partid și o țară

Istoria post-decembristă a Partidul Comunist Român s-a scris sub mai multe denumiri și a urmat traiectoria unui cerc imaginar, desenat cu pastă roșie peste harta României și peste viețile noastre. Inscripționat cu diverse inițiale – de la FSN-ul anilor ’90 până la PSD-ul de astăzi – compasul roșu a trecut prin neocomunismul lui Ion Iliescu și prin vremea baronilor lui Adrian Năstase, a trecut prin perioada confuză a lui Victor Ponta și prin cruciada anticorupție și a ajuns, în zilele noastre, în același punct din care pleca în decembrie 1989: un conducător suprem înconjurat de o ceată de slugi, gata să îl urmeze orbește nu pentru că îl iubesc, ci pentru că îi datorează totul.

Liviu Dragnea a învățat cum să-și fidelizeze subalternii pe vremea când conducea județul Teleorman. Ceaușescu o învățase ca șef la Direcția Cadre, de unde împărțea funcții, primind în schimb supunere și recunoștință. Când ridici un om din mocirlă și îl transformi, fără nicio bază reală, în înalt demnitar de stat, cu toate privilegiile aferente, atunci omul ăla te va urma și te va apăra până în pânzele albe, pentru că apărându-te pe tine își apără, de fapt, privilegiile.

Când miniștrii și parlamentarii PSD acceptă spășiți toate ordinele răstite pe sub mustață, când joacă în scenete absurde în care dărâmă și instalează guverne, nu o fac din convingere sau din simpatie pentru Liviu Dragnea, ci din teama că odată cu el se vor prăbuși și fundațiile șubrede pe care și-au construit cariera.

Când a preluat conducerea PSD, Dragnea a găsit un partid decimat de procurorii anticorupție, cu cei mai importanți oameni abandonându-și carierele politice pentru a-și salva libertatea sau ce mai rămăsese din ea. Naivii au sperat că această epurare făcută de DNA va schimba în bine traiectoria PSD. Însă acolo unde unii au văzut un prilej de reformă, Liviu Dragnea a văzut o șansă de a pune bazele unui regim dictatorial în interiorul celui mai puternic partid din România.

Sub pretextul unei campanii de primenire, în care PSD-ul a venit în fața electoratului cu oameni noi, lipsiți de probleme penale, Dragnea a umplut parlamentul și ministerele cu politruci de la talpa partidului, șocați de propria ascensiune și pregătiți să-l urmeze orbește pe cel care i-a făcut oameni.

Uitați-vă peste CV-urile lor! Indivizi care și-au petrecut jumătate de viață în mediocritate sunt propulsați dintr-o dată în fruntea țării, în funcții de minștri, parlamentari, secretari de stat. Totul prin bunăvoința unui singur om care nu ezită să le amintească asta de câte ori e nevoie.

„Am vrut să văd ce mai face și dacă-l pot ajuta cu ceva. Știu că nu muncește nicăieri…”, a afirmat Liviu Dragnea, în urmă cu câteva săptămâni, despre un om care în luna aprilie ocupa a treia funcție în stat, iar acum e un șomer ca oricare altul. Omul se numește Valeriu Zgonea și a fost exclus din PSD pentru că i-a cerut lui Dragnea să facă un pas în spate după ce a fost condamnat penal. Susținut de partid, Zgonea (de meserie lăcătuș-mecanic) era președintele Camerei Deputaților. După ce a fost exclus, a devenit un cetățean care nu-și mai găsește de muncă. Nu se putea un exemplu mai bun prin care Dragnea să le reamintească subalternilor săi că nu competența e cea care le-a dat funcții și bunăstare, ci smerenia față de cel care se află în fruntea partidului.

Cât timp această paradigmă va continua să funcționeze, nu vom asista prea curând la o revoltă internă cu șanse reale de succes. Dragnea rămâne liderul suprem și poate ar fi bine să înțelegem că cea mai mare problemă pe care o are România nu stă în persoana acestui individ cu mustață, ci în modul de organizare pe care l-a impus în cel mai mare partid al țării, transformat mai mult ca oricând într-o rețea de politruci zeloși și incompetenți, gata să-și apere, cu orice preț, privilegiile.

Până la urmă, Dragnea se va prăbuși mai devreme sau mai târziu, la fel cum s-au prăbușit și alții. N-ar strica să ne amintim că în urmă cu aproape 28 de ani sărbătoream în stradă prăbușirea lui Ceaușescu, convinși, în naivitatea noastră, că tot răul se va sfârși. N-am înțeles atunci că dispariția unui singur om nu va schimba lucrurile peste noapte și că problema României era, de fapt, un întreg sistem care se cimentase vreme de 45 de ani și care avea să se regrupeze și să supraviețuiască până în zilele noastre.