Viorel, orfanul care ne-a învins

„Sunt angajat cu normă întreagă, îmi fac de mâncare, nu mă rătăcesc în București, nu sunt un pericol pentru societate”, așa își enumeră Viorel reușitele, la 6 ani după ce a ieșit din evidența Sistemului de protecție a copilului din România.

Viorel Iordan are 27 de ani și cea mai mare parte a vieții lui și-a petrecut-o în centre de plasament și case de tip familial din județul Giurgiu. În toată această perioadă s-a luptat în tăcere cu toți inamicii pe care acest sistem i-a plantat pe drumul maturizării unui copil instituționalizat: de la personalul ostil sau incompetent, însărcinat cu educația, până la programele de integrare în societate făcute să funcționeze numai pe hârtie.

Decenii de nepăsare

În primii ani de după Revoluție, imaginile din „orfelinatele groazei“ au șocat lumea occidentală. Prea ocupați cu descoperirea beneficiilor democrației, românii au trecut repede peste numărul uriaș de copii abandonați: 100.000. Din prima lui zi de viață, Viorel a fost printre ei.

Erau atât de mulți orfani în creșele și în orfelinatele din România, încât sute de organizații caritabile din întreaga lume și-au trimis aici oameni și resurse pentru a încerca să salveze ce mai era de salvat. Statul român a fost multă vreme incapabil să găsească o soluție pentru această problemă dureroasă și adevărul e că nici nu s-a străduit prea mult. Societatea a rămas tolerantă și indiferentă la condițiile în care erau crescuți copiii fără părinți, așa că instituțiile n-au simțit nicio presiune să îmbunătățească ceva. Au fost ani de tăcere, în care tot ce am făcut a fost să-i ocolim pe copiii nimănui. Mulți inspirau teamă, ieșind fantomatic din canale, dar marea majoritate rămânea nevăzută în spatele ușilor închise ale centrelor de plasament. Viorel era printre cei nevăzuți, iar poveștile din aceste locuri sunt îngrozitoare.  

După anii 2000, pentru a îndeplini condițiile de aderare la Uniunea Europeană, România a fost forțată să creeze noi organisme care aibă grijă de copiii orfani. Așa au apărut Direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului, primele entități care și-au pus întrebarea: „Ce putem face pentru copiii orfani?”. Țara se umplea de asistenți sociali, unii dornici să ajute, alții dornici doar să facă niște bani în plus. S-au trezit cu toții nepregătiți, într-un peisaj confuz, fără norme clare de funcționare, în care angajații făceau ce-i tăia capul pentru a-i „liniști” pe orfani. Pentru a fi stăpâniți mai ușor, mulți dintre minorii din centrele de plasament primeau zilnic pastile de boli psihice, de care nu au suferit niciodată. Viorel era unul dintre copiii care primeau „pastile de liniște”.

În 2004, la presiunile Uniunii Europene și după un model canadian, a fost adoptată Legea copilului. Era prima oară când în România o lege specifica interesul superior al copilului, ca individ cu propriile drepturi și nevoi și când se reglementa adopțiile. În această perioadă, într-o sforțare de reformare a tabloului protecției copilului, multe dintre orfelinatele comunismului au fost desființate. O parte dintre orfanii de vârste mai mici erau trimiși în familii, să crească alături de asistenți sociali, iar o parte ajungeau, grupați, în case de tip familial și lăsați să crească așa. Viorel era unul dintre adolescenții din aceste case.

Anii au trecut, sistemul de protecție a copilului a făcut progrese vizibile, dar indiferența noastră a rămas neperturbată. Din când în când, ne amintim de orfanii din țara noastră atunci când vedem știri cutremurătoare la televizor. Recent, povestea unei fetițe de opt ani, luată cu mascații de la asistentul maternal care o crescuse, a scandalizat o țară întreagă. Însă nu toate dramele copiilor instituționalizați sunt atât de spectaculoase pentru a fi dezbătute în prime-time și nici nu sunt filmate și publicate pe rețele sociale. Cei mai mulți orfani le trăiesc în tăcere, speriați și confuzi, trăgând după ei traume cumplite și încercând să găsească drumul către o viață normală.

După 21 de ani trăiți în grija statului, în care s-a învârtit în același malaxor al indiferenței, al abuzurilor sexuale din partea colegilor, al fricii de personal, al psihiatrizării și al protecției ipocrite, Viorel a reușit să-și găsească o cale. A reușit și să scape de certificatul de handicap pe care Sistemul i l-a pus în cârcă nemeritat, a reușit să-și termine liceul, deși toți cei plătiți de stat să-l protejeze îi spuneau că școala nu e pentru el și a reușit să-și găsească un loc de muncă. Viorel nu mai este azi „printre ei“. După eforturi uriașe, a reușit să-și facă loc „printre noi“.